Blog Alianţa ProGen 2009

Nu am uitat nimic din ce am trăit şi am muncit pînă şi după “7 aprilie”. Am tăcut atîta vreme nu pentru că nu aveam ce spune. Din jenă, din sila şi din ciudă…
După data de 7 aprilie atît eu, cît şi colegii mei, am pierdut mult din elanul cu care ne făceam meseria pînă atunci. Multă revoltă şi furie am strîns în inimi în acele zile cumplite, dar, la fel ca mulţi alţii, nu am avut forţa să şi vorbim…despre îndemnul “mamei” de a trage în copii, despre violuri şi umilinţe în secţiile de poliţie, despre prezenţa absentă a ministerelor şi atîtea altele…toate în legătură directă cu meseria noastră: încurajarea participării politice a femeilor, abilitarea femeilor şi drepturile femeilor. Mi-i ruşine şi mie acum, ca multora. Sunt compromisă în faţa-mi, la fel cum este compromisă şi cauza pentru care muncesc de cîţiva ani.
Atunci, dar şi astăzi încă, mi se pare şi cinic, şi lipsit de relevanţă şi artificial să invoc problema egalităţii între bărbaţi şi femei într-o ţară în care, nici unii, nici altele…nu au nici un drept.

Aş vrea să întîlnesc oameni care să-mi zică că încă mai merită să muncim pentru această cauză, că “7 aprilie” poate însemna şi altceva decît expresia batjocurii unuia asupra tuturor: halul în care ne-a prostit cineva…scîrba adunată în acele zile, alături de mînie, vor fi încă mult timp de acu încolo ingredientele de bază ale modus-ului nostru vivendi.
Dincolo de asta…sentimentul penibil şi dureros că nimănui nu-i pasă de noi, că suntem o mînă de oameni “de-ai nimănui”, la un colţ de lume…că înepînd cu 5 aprilie pînă şi embrionul de democraţie a început să se furişeze pe înserate din ţara asta…undeva mai “la ea acasă”.
Spuneam mai sus de comportamentul “mamei” şi a altora ca ea… Nu vreau să ţin aici prelegeri despre feminism, dar aş vrea să explic de unde am atîta greaţa pentru ce s-a întîmplat în legătură cu acest subiect şi nedorinţa, dar mai ales incapacitatea mea, de a mai face pledoarie feminismului după “7 aprilie”: una din postulate feminismului scoate în evidenţă şi valorizează non-agresivitatea feminină, explicînd-o prin faptul că femeile, dînd viaţă şi îngrijind copii, nu pot să şi ia viaţa cuiva. De aici şi natura a priori pacifistă a femeilor. Atitudinea non-revendicativă pe care am constatat-o cu trsiteţe în cadrul evenimentelor din 7 parilie, a celor care dau viaţa, m-a determinat să-mi restructurez fundamental şi ma tem, ireversibil, cadrul ideatic: diferenţa de gen, fiind singura diferenţă care contează pentru mine, a dispărut în fumul din “7 aprilie”. Am relativizat cele două categorii - “femei” şi “bărbaţi”. Acum gîndesc doar despre una singură: “oameni-care-ar-face-orice-ca-să-deţină-puterea”.
Am un gust amar cînd îmi amintesc ce gîndeam atunci: “Femeile noi” nu sunt decît niste parodii masculine, nişte prefabricate de-ale bărbaţilor…”noi” le-am văzut doar noi…
Astăzi sila mi se transformă în deznădejde. Unde am greşit? A fost prea mult sau prea puţin ceea ce am făcut noi şi alţii ca noi încercînd să-i convingem pe cei “mari şi grei” din politică că şi femeile pot face politică (a se citi: că sunt şi femeile oameni), să încurajăm femeile să participe mai activ în viaţa politică? A fost precoce sau dimpotrivă, prea tîrziu?

***
Centrul “Parteneriat pentru Dezvoltare” continuă şi după 7 aprilie să-şi realizeze misiunea, chiar dacă o face diferit decît în campania electorală precedentă. Şi nu pentru că nu avem timp sau vînă, credeţi-mă.
Mulţumesc tutoror celor care îşi manifestă în continuare interesul şi respectul pentru munca noastră.

În numele echipei CPD,
Daniela Terzi-Barbaroşie, directoare executivă

Fără a comenta situaţia actuală cu privire la participarea femeilor pe listele de candidaţi, vă prezintăm aceste date:

This entry was posted on Tuesday, July 21st, 2009 at 15:27 and is filed under Uncategorized. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.